Maria Răducanu: de ce să cânţi jazz, într-o Românie a manelelor

Prefaţez acest articol cu o laudă la adresa Dianei Popescu, autoarea acestor superbe rînduri adresate Mariei Răducanu. O VOCE a României!!

N-o căutaţi în paginile presei mondene, nici la emisiunile căznit jucăuşe de la televizor. Şi în ziare îi veţi citi rar numele, nu asta-şi doreşte. O găsiţi în penumbra unei săli mici, unde luminează scena fără licurici sintetici şi stele născute de computer. Glasul îi umple de culori spaţiul din jur. Aşa şi-a câştigat admiraţia celor care pun preţ pe jazz.

Când ne-am întâlnit, luni după amiază, mi-a spus că e proaspăta posesoare a unei vize de SUA. Primul gând a fost că, până la urmă, a hotărât să plece într-o ţară în care vedetele cu termen de garanţie au mai lăsat ceva loc şi pentru artă. “Nu plec definitiv, merg acolo pentru o treabă fixă. Fac înregistrări pentru Tzadik, casa de discuri a lui John Zorn, celebrul saxofonist şi compozitor, cu instrumentişti pe care i-am văzut doar pe YouTube şi cu care am sperat numai să pot lucra. Sunt incredibile aceste întâlniri…

Voi înregistra ce-mi place, mi-au dat libertate totală. Deocamdată, tot ce ştiu e că am viza şi o lună până să ajung acolo. La selecţie mă mai gândesc, oricum voi alege piese pe care ştiu clar că nu le-aş putea cânta bine cu altcineva”.

Cum i-a convins pe cei de la ambasadă să-i dea viza? “Ciudat e că mi-au dat-o imediat, deşi sunt cântăreaţă liber profesionistă, n-am casă, am un cont în bancă, dar e pe zero, n-am avut niciun argument în favoarea mea. Nici copilul meu nu mai e o garanţie: are peste 18 ani. De asta mă fascinează aceste întâmplări improbabile, modul în care ajungi să faci lucruri pe care nici nu ţi-ai bătut capul să le visezi”.

Maria Răducanu e un nume greu în jazz, dar nici pe departe o divă dintre cele care pretind adoraţie, lux ori devotament veşnic. Nu se numără nici printre “muzicienii cu patalama”. “Faptul că nu exist, oficial, în calitate de cântăreaţă face parte din destinul meu. O vreme a fost un complex, dar cu timpul devine o virtute. Ar fi teribilism să spun c-o cultiv. Dar nu-mi mai cer de mult scuze pentru lumea în care trăiesc”.

Cum s-a consumat “cariera” de învăţăcel în ale muzicii? “În ’89 erau începuturi extrem de firave în pedagogia de jazz. Se ocupau de asta doar Marius Popp şi Mircea Tiberian. Ca studentă la Filologie ce eram, m-am dus să iau nişte lecţii. La Marius Popp am ajuns o dată, la Tiberian am mers vreo două luni. Într-o primă fază mi-a spus că nu vrea bani, apoi, pentru că întârziam îngrozitor, a hotărât că e cazul ca tupeul meu să fie taxat. Măcar să mi se pară că pierd ceva, având atitudinea aia mizerabilă. S-ar putea să mă fi oprit din studiul cu el pentru că am rămas fără bani… Ulterior, am mai mers pe la ore, între un alăptat şi alte îndeletniciri”.

A sfârşit prin a învăţa jazz de una singură. Cum e? “Extrem de greu, sunt în plin proces. De la a fi sigură că solfegiez bine o partitură până la a găsi cărţi care să-mi desţelenească mintea într-ale armoniei şi improvizaţiei. Îmi tot imaginez cât de uşor ar fi dacă aş avea un profesor, dar nu-mi permit. Asta e viaţa mea acum şi n-am de gând să mă împiedic de neajunsurile practice”.

Ce-şi doreşte? “Mi s-ar părea foarte frumos să ies în lume, să am concerte în locuri salubre (aşa cum mi se întâmplă, de altfel, destul de des), dar care să fie la Paris, la Stockholm, la New York, cu aceiaşi oameni cu care în România îmi câştig banii de întreţinere. Mă doare că nu se întâmplă aşa. Şi nu se întâmplă pentru că puţinii (şi foarte talentaţii) mei parteneri de aici nu par să vadă dincolo de banii luaţi pe următorul concert”.

Bucurii obraznice şi megalomane

Dincolo de tristeţi, Maria e o colecţie de bucurii mărunte. De unde-i vin? “Există o mulţime de motive. Trăim vremuri teribile pentru fiinţa umană, care atacă în primul rând capacitatea de a recunoaşte şi de a preţui bucuriile mici, simple. Aş fi ipocrită să spun că trăiesc maxima fericire plimbându-mă în parc sau mergând la film. Dar pot găsi linişte şi mulţumire acolo unde alţii nu se obosesc să caute.

Am bucurii obraznice şi chiar megalomane, pe alte baze decât cele pe care se întâmplă bucuriile astăzi. Sunt incapabilă să-mi iau o vacanţă, pentru că toată viaţa mea e o vacanţă. Mi s-ar părea o supralicitare să-mi iau un concediu “oficial”. Am făcut, totuşi, asta, de Crăciun şi de Anul Nou, când am petrecut două săptămâni la Paris, fără să am un angajament pentru spectacole. M-am simţit un pic straniu. Dar mi-am revenit şi am profitat de zilele astea: am dormit mult şi-am citit. Cinci cărţi”.

Boemă prin definiţie, om care n-a experimentat angajamentul “cu carte de muncă”, Maria Răducanu are, pe lângă profesie, încă o slujbă cu normă întreagă: fiica ei adolescentă. Ce fel de mamă îi este? “În momentul de faţă, sunt o mamă îngrozitoare: sunt sursa exclusivă a tuturor “nu”-urilor care i se pot spune unui om tânăr. Trist e că nu-mi pot proteja fiica de 18 ani şi-un pic, pot doar să-i spun că anumite lucruri sunt greşite, urâte, că nu duc nicăieri. Nu mă interesează dacă mă percepe ca pe un părinte detestabil, vreau să-i intre “nu”-ul în cap”. Cum se poate salva un adolescent al vremii ăsteia? “Să citească, să-şi descopere o vocaţie autentică sau o pasiune şi să facă tot ce-i stă în puteri să-i rămână fidel. Trebuie să te vezi şi trebuie să-ţi dai motive să te respecţi. E o trudă mare, să nu te consideri doar încă un atom buimac şi-atât”.

Madonna, sfinţi şi chitanţe

Şi supravieţuirea, ca muzician de jazz, într-o Românie manelizată, e o trudă mare. Maria nu dă vina, însă, pe o geografie nefericită: “În urma victoriei internetului asupra globului, putem constata că nu sunt diferenţe notabile între oameni sau ţări. Peste tot se ascultă Madonna, techno, Buddha Bar. Se consumă aceleaşi lucruri şi consumatorii seamănă între ei. Peste tot, singura care se vinde e muzica proastă, cu mici excepţii calitative. Ar fi necesar un fel de misionarism care să le readucă aminte artiştilor că trebuie să fie într-un anumit fel. Să cedeze mai puţin. E vorba de lupta spiritului cu materia, atunci când materia o ia razna.

Eu, dacă m-aş gândi la câţi bani iau după un concert, n-aş putea să cânt o notă. Nu sunt oglinda banilor pe care-i câştig lunar sau a confortului din casă. Sună cumva romantic, dar viaţa unui om – eventual şi bruma de artă din ea – sunt, totuşi, libere de adunări şi scăderi, de chitanţe şi note de plată”.

Ce-ar trebui să se întâmple, ca să ajungă extrem de bogată? “Să apară o echipă de sfinţi ortodocşi, deghizaţi în manageri, care să se descurce cu totul fără concursul meu. Promit că, dacă fac miliarde, le donez copiilor şi bătrânilor şi nu-mi iau maşină. Nici aer condiţionat acasă”.

Ce crede despre “evoluţia” muzicii? “Acum ceva vreme, se cânta mai puţin, erau mai puţine lumini, se dansa mai puţin, nu se simţea nevoia de panouri uriaşe cu imagini, în timp ce evolua un cântăreţ. Acum, 1 din 5 locuitori ai planetei cântă la un instrument şi apare pe scenă, la televizor sau pe un site. Cantitatea e copleşitoare, calitatea – invers proporţională. Se merge pe o îmbunătăţire fără precedent a calităţii tehnice a spectacolului, marketingul lucrează la producerea de evenimente-mamut. Marketingul nu poate, însă, inventa artişti. Pe ăştia îi “produce” Dumnezeu, care, în continuare, lucrează în serie foarte mică”.

Rochia în care să dormi, după ce ai cântat în ea

Maria Răducanu e un exemplar de serie mică, fie şi prin stilul mai degrabă auster al ţinutelor de scenă. Cum îşi explică alegerile vestimentare? “Mă deranjează să fiu sexy pe scenă pentru că felul în care cânt trimite publicul altundeva, la un nivel unde nu te mai impresionează un decolteu sau un machiaj sofisticat. Pot să mă îmbrac “apetisant” pentru omul iubit sau la o petrecere. N-am ajuns încă la acea rochie neagră, perfectă, în care poţi să şi dormi, după ce ai cântat în ea. Idealul meu de eleganţă este stilul romantic, un pic scăpătat. Îmi place să aleg un element care să dea cu tifla compoziţiei, în întregul ei. Perfect elegantă nu mi-ar sta în fire. Viaţa mea zilnică e plină de contraste şi cântul meu, la fel, şi felul în care arăt, aşijderea”.

Ce lipseşte din arsenalul femeii Maria Răducanu? “Gătitul e una dintre fanteziile mele. Deocamdată, mă aflu în stadiul mai degrabă pasiv, dar visez ca într-o zi să fac asta la modul profesionist”.

de Diana POPESCU

Sursa: adevarul.ro

Referinţe:

Biografie
Maria Răducanu @ my space
Maria Răducanu @ Facebook


Leave a Reply